Asa a fost sa fie...

Emotii mari...Nu credea ca va veni ziua cand se va vedea asa...Alb imaculat,pur...O stare de euforie o cuprinde caci timpul nu a fost prea bland cu ea...Acum insa se pare ca si a gasit timp si pentru ea...Era feiricta in sfarsit...Era asa cum isi dorea...Era rochia perfecta,ii venea minunat,albul acela imaculat nu se putea compara cu nimic...I se potrivea perfect...Nici daca o alegea singura nu i venea asa de bine...
Era rochia mult visata de ea ,si acum era momentul,o purta...Parca nu i venea sa o mai dea jos, ar fi dormit imbracata cu ea...Dar trebuia sa renunte la ea caci altfel nu se putea...Pana atunci se gandea"lasa k o mai tin ,prea mult imi place si mi vine asa de bine,nu credeam ca e atat de frumos sa fii toata in alb..."
Se uita in oglinda,se plimba,piruete peste piruete,zambete,ras de copil nevinovat...
Se uita la mama ei in semn de aprobare si aceasta ii confirma faptul ca este potrivita ei,o caracteriza...Se simtea mandra ca i a ales o asa de frumoasa si o lacrima ii uda obrazul uscat de timpul cel hain ce nu iarta pe nimeni ,fie el copil sau adult...
o intreaba mirata"mami de ce plangi?ar trebui sa fii fericita ,e ziua cea mare,e ziua cand sunt toata in alb,intr un final visul mi s a indeplinit,port rochia perfecta si alaturi imi va fi baiatul visurilor mele "...
Auzind acestea incearca sa se abtina si si sterge lacrima...Vazand o in starea aceea de melancolie,o usoara tristete i se aseaza pe chip si ei...E fericita ,bucuroasa de tot ce se intampla,insa mama ei pe scaunul acela gol parca nu i dadea pace...O lacrima izvoraste involuntar pe obrazul ei rosiatic ,reusind sa i faca ochii ei mari mai mari decat erau,in semn ca nici ea nu se astepta la asta...Se sterge usor,isi spune ei insasi "totul va fi bine" si se intoarce spre el....
Parea usor trist,ochii lui erau rosii ca si cand plansese mult,la fel ca ai mamei...Nu mai intelege nimic,credea ca si pentru el va fi ceva minunat,o zi perfecta din toate punctele de vedere,insa,el nu arata pe chipul lui nici un gram de fericire...Se intristeaza mai rau,insa incearca sa nu bage in seama,"probabil emotiile" isi spune ea...
Lipsea ceva..."aa da buchetul meu ,era sa uit de el,insa pe care sa l aleg???Ce decizie grea am d efacut,toate sunt frumoase...Dar...De ce sunt asa de mari???Si ce scrie pe ele?parca nu se scria nimic pe ele..."
Se uita mirata si ia unul in mana si citeste...Nu i vine sa creada,si scapa florile din mana ,ramanand nemiscata...Incremenise la vederea buchetului pe care scria ceva..."Nu se poate,nu poate fi adevarat...Nu!!! de ce?de ce tocmai acum???"...
Timpul a fost hain si acum...Totul incepea sa aiba sens....Pleaca din incaperea aceea imbracata in alb,cu lacrimile pe fata ei siroaie ,fara urma de zambet...Lasa in urma tot ce i era drag,si mai ales pe cel ce l asteptase sa i fie alaturi si sa spuna "DA"...Nu va mai putea sa se intample asta acum,stia sigur....
Indepartandu se incet,parca plutea,lasa in urma ei nu rasete,ci doar lacrimi amare,lacrimi de durere...
Intoarce privirea si se vede pe ea insasi in alb,intr o incapere singuratica,trista,scaldata in lacrimi si deznadejde,si pe el langa ea ,iar mama ei pe un scaun ce inspira durere...
Acum intelege totul mai bine,stie de ce erau tristi...
Ii da un ultim sarut ,si pleaca trista ,intr o lumina ca rochia ei alba,care din pacate nu a reusit sa o poarte intr o atmosfera plina de veselie...
Ochii ei plini de lacrimi ,ce i invadasera obrajii si gatul dezgolit,se uita pentru ultima data in urma ,tristi,unde lasa totul ,si isi spune "Asa a fost sa fie"...
Apoi pleaca si se pierde in claritatea ce numai prin ochii mintii ai putea o vedea...