Pe aripile vantului...

Vazduh...Nimic in jur decat norisori pufosi ce si lasau putin din mister pe aripile tale atunci cand ii atingeai din greseala sau treceai direct prin ei in nebunia ta ...
Te uiti de sus si totul e asa de micutz si parca lipsit de aparare...Iti indrepti privirile in dreapta ta si realizezi ca aceste mici furnici suunt de fapt membrii familiei tale si toti prietenii tai...Erau toti stransi intr un punct comun si pareau tristi...Oare ce fac acolo???
Parasesti norisorul tau si te duci pe altul ,experimentezi ceva nou,esti fericita caci datorita aripilor albe si mari poti sta pe cerul senin cat vrei tu si poti admira lumea de sus...
PAsarele ce alta data pareau atat de mici cand te uitai de jos la ele acum sunt parca la fel de mari ca si tine caci acum esti langa ele si zbori aripa la aripa cu ele...Ce priveliste minunata...Te ascunzi dupa un norisor,apoi dupa altul,te joci cu ele si simti ca intr adevar expresia "iti da aripi" este atat de adevarata cand le ai tu si le poti folosi...Insa aici nu iubirea ii daduse aripile acestea alb imaculat ce o purtau in vazduh ci o alta intampalre...
Parca nu se mai satura sa strice norii albi si sa le faca tot felul de forme mai ciudate unele decat altele...Totul este alb in jurul ei , e fericita,simte ca pentru prima data in viata ei are ceva frumos in viata ei care pana in acel moment nu fusese prea alb...
Albul acesta curat ii dadea o stare de euforie,de parca nimic rau nu o mai putea atinge nici cat sa ajunga la aripi...
Dar totusi e ceva ce nu se leaga....De ce simte euforia dar in acelasi timp o melancolie usoara? Ce s a intamplat???
Dintr o data ,in nebunia de moment,in fericirea amestecata cu tristete ochii ii fug iar jos,la pamantul umil ce parca i statea la picioare...
Se apropie de pamantul rece si simte o urma de tristete pe chipurile celor dragi ei...
De ce ei sunt asa daca ea e fericita???Are ce si a dorit mereu ,ar trebui sa stie asta...
Se apropie de ei usor,ascunzandu si aripile si le vorbeste...Nimic ....PArca nici nu auzeau ce vorbea cu ei,parca nici nu era acolo...Se uita cu atentie si erau toti dragi ei,prieteni ,familie,rude toti erau acolo si se uitau la ceva...Multimea nu i permitea sa vada la ce anume se uita ,si incearca sa se strecoare...Isi cere scuze sa i se faca loc dar...de ce nu i raspundeau?Parca erau in transa...
Reuseste intr un final sa ajunga si o vede pe mama ei cu papitoiul ei preferat in brate ,plangand,asezandu l pe pamant...
O lacrima ii izvoraste discret,caci lacrimile mamei au facut o sa si piarda zambetul de pe buze...
Incearca sa o imbratiseze,dar parca era o fantoma doar...In acel moment se uita mai bine si vede ...Era ea ,era poza ei si anul nasterii ei ...Nu i venea sa creada si lacrimile curg siroaie pe fata ei alba ca si aripile ascunse ...Desi nu putea sa se faca simtita,o imbratiseaza pe mama ei si aceasta tresare...O simtise langa ea,ii simtise durerea ca i a lasat asa deveme pe ei toti ,pe ea,si se uita in jur sa o zareasca...
Ii sopteste la ureche "mami,sunt bine,nu mai plange,mereu voi fi cu tine..." apoi se ridica si si ia zborul ,lasand in urma ei multimea ce era adunata in fata unui mormant rece ,in fata unei pietre ce scria numele ei pe ea...Piatra va sta mereu acolo,singuratica,fara stapan,insa ea va dainui mereu in inimile lor ,fiind cu ei mereu,si nu singura la fel ca si piatra aceea cu numele ei....
Mama a simtit o acolo si brusc,si a ridicat privirea spre cerul senin si a zambit,facand cu mana ,in semn de ramas-bun...Isi sterge lacrima si se ridica ...
Ea se indeparta tot mai mult de ei, tot mai mult ajungand la norisorii ei ,de unde putea vedea tot...
Acum veghea asupra lor...